Când era la Prieuré, Dl Gurdjieff lucra mult cu mine asupra muzicii, dar nu pentru Mișcări. Exercițiile pe care ni le arătase în august 1924 au fost ultimele Mișcări noi pe care le transmisese vreodată la Prieuré. Începând cu luna iulie 1925, a început să creeze un alt fel de muzică, care, în cei doi ani care au urmat, avea să izvorască din el, în abundență.

Am trăit momente foarte grele şi solicitante cu această muzică. Uneori, Dl Gurdjieff fluiera sau cânta la pian cu un singur deget, un tip foarte complicat de melodie – aşa cum sunt toate melodiile orientale, deşi, la o primă ascultare, acestea par a fi monotone. A prinde o astfel de melodie, a o transcrie în notație europeană, necesita un tour de force.

Este foarte interesant însuși modul în care aceasta fusese scrisă. De regulă, asta se întâmpla seara, fie în salonul mare de la château, fie în Casa de Studiu. De obicei, când Dl Gurdjieff începea să cânte, auzeam din camera mea, și, după ce îmi luam caietul cu portative, trebuia să mă grăbesc să cobor. În scurt timp, toată lumea se aduna, iar dictarea muzicii se făcea în fața tuturor, întotdeauna.

Nu era ușor să pui muzica pe note. Ascultându-l pe el cântând, trebuia să mâzgălesc cu o grabă febrilă schimbările și întorsăturile complicate ale melodiei, uneori o repetare de doar două note. Dar în ce ritm? Cum să marchezi accentuarea? Nu exista nici o indicație despre măsuri şi chei în modul occidental, convențional. În acel caz, era un fel de ritm de o altă natură, cu alte diviziuni ale fluxului melodic, care nu puteau fi întrerupte sau despărțite prin bare de măsură. Iar armonia – tonalitatea orientală pe care era construită melodia – aceasta putea fi ghicită doar treptat.

Este adevărat că Dl Gurdjieff avea să repete mai multe părţi, dar adeseori – cred eu, ca să mă irite – începea să repete melodia înainte ca eu să fi terminat s-o scriu și, de obicei, o făcea cu diferențe subtile și înflorituri adăugate, care mă aduceau la disperare. Desigur, trebuie amintit că aceasta nu era doar o modalitate de a-i înregistra muzica pentru posteritate ci, în egală măsură, pentru mine, un exercițiu personal de a „prinde” și „sesiza” caracterul esențial, însuşi acel noyau, sau nucleu, al muzicii. Şi, aș putea adăuga, această „prindere a esenței” se aplica nu numai la muzică. Pentru mine a fost o dificultate constantă, o încercare fără de sfârșit.

După ce melodia era scrisă, Dl Gurdjieff urma să bată pe capacul pianului, cu degetele, un ritm pe care avea să fie construit acompaniamentul, care, în Orient, este interpretat la un anumit tip de instrument de percuție. Întreaga melodie, ca atare, trebuia să se amestece cumva cu fundalul acestui ritm, dar fără să fie în vreun fel schimbată sau adaptată, pentru a se potrivi cu acompaniamentul. După care, eu trebuia să execut dintr-o dată ceea ce fusese dat, improvizând armonia pe măsură ce avansam.

Când am început munca de armonizare a melodiilor, am ajuns să înțeleg foarte repede că nu era posibilă nici un fel de armonizare liberă. Caracterul cu adevărat original al muzicii este atât de tipic, atât de „distinct în sine”, încât orice modificări nu ar face decât să distrugă interiorul absolut individual al fiecărei melodii.

La un moment dat, Dl Gurdjieff mi-a spus foarte tăios: „Trebuie făcută în așa fel încât orice idiot să o poată cânta.” Dar m-a ferit Dumnezeu să iau aceste cuvinte ad litteram, și să fi armonizat muzica aşa cum se face cu piesele destinate uzului general. Până și aici este unul dintre exemplele abilității sale de a-i „îmbrobodi” pe oameni, și de a-i face să găsească ei înșiși calea corectă, prin muncă simultană – în cazul meu, punerea pe note a muzicii și, în același timp, un exercițiu pentru prinderea şi punerea laolaltă a tot ceea ce ar fi foarte ușor de pierdut.

Treptat, pentru Dl Gurdjieff devenise un obicei ca, atunci când ce se întorcea de la Paris, să lucreze cu mine la noi puneri pe note ale muzicii. După cină, când toată lumea era adunată, se cânta muzica cel mai recent armonizată, după care era citit ultimul text din Belzebut, iar apoi, se interpreta din nou muzică.

Muzica Dlui Gurdjieff avea o mare varietate. Cel mai profund mişcătoare a fost cea pe care și-a amintit că o auzise în temple îndepărtate, pe durata călătoriilor sale în Asia. Ascultând această muzică erai atins până în adâncul ființei tale…

(Fragment din „Viața noastră cu Dl Gurdjieff” de Thomas și Olga de Hartmann, capitolul XXV, pp. 342-344.)