Muzică

Thomas de HartmannCând era la Prieuré, Dl. Gurdjieff lucra mult cu mine muzică, dar nu Mișcări. Exercițiile pe care ni le-a arătat în august 1924 au fost ultimele Mișcări noi pe care le-a transmis vreodată la Prieuré. Din iulie 1925, a început să creeze un alt fel de muzică, care a izvorât din plin, din el, în cei doi ani care au urmat. Pentru mine, perioada cu această muzică a fost una foarte grea și obositoare. Uneori, dl. Gurdjieff fluiera sau cânta la pian cu un singur deget un fel de melodie foarte complicată – cum sunt toate melodiile orientale, chiar dacă, la prima vedere par a fi monotone. Înțelegerea unei astfel de melodii, transcrierea ei în notația muzicală europeană, cerea un tur de forță. Este foarte interesant modul însuși în care era scrisă. De regulă, asta se întâmpla seara, fie în salonul mare al castelului, fie în Casa de Studiu. De obicei, auzeam din camera mea, când dl. Gurdjieff începea să cânte, și atunci, îmi luam caietul cu portative și mă grăbeam să cobor. În curând venea toată lumea și dictarea notelor se făcea în fața tuturor.

Nu era ușor să scrii notele. Ascultându-l pe el cântând, trebuia să mă grăbesc și scriam în mare viteză schimbările și întorsăturile complicate ale melodiei, uneori o repetiție, doar de două note. Dar în ce ritm? Cum să marchezi accentul? Nu era nici o indicație despre ritmul și acordul convențional occidental. Era vorba de un fel de ritm de altă natură, alte diviziuni ale fluxului melodic, care nu puteau fi întrerupte sau despărțite prin măsuri. Şi armonia – tonalitatea orientală pe care era construită melodia – putea fi descoperită doar treptat. Este adevărat că dl. Gurdjieff ar fi repetat unele capitole, dar adesea – ca să mă tachineze, cred – începea să repete melodia înainte ca eu s-o fi terminat de scris și de obicei, cu diferențe subtile și înflorituri adăugate care mă duceau la disperare. Bineînțeles, trebuie amintit că acesta nu era doar un mijloc de a înregistra muzica sa pentru posteritate ci, în egală măsură și un exercițiu personal pentru mine de a “prinde” și “înțelege” caracterul esențial, nucleul, sau sâmburele muzicii. Şi aș putea adăuga, această “prindere a esenței” nu se aplica doar la muzică. Pentru mine a fost o dificultate constantă, o încercare fără sfârșit. Când melodia era gata scrisă, Dl. Gurdjieff bătea ușor pe marginea pianului un ritm pe care urma să fie făcut acompaniamentul, acompaniament care în Orient se interpretează cu un anumit fel de instrument de percuție.

Toată melodia ca atare, trebuia într-un fel să fie amestecată cu fundalul acestui ritm, dar fără să fie vreodată schimbată sau adaptată pentru a se potrivi cu acompaniamentul. Iar după aceea, eu trebuia să execut dintr-o dată ceea ce se dăduse, improvizând armonia pe măsură ce avansam.

muzica_2

Când am început lucrul de armonizare a melodiilor, am ajuns să înțeleg foarte repede că o armonizare liberă nu era posibilă. Caracterul cu adevărat original al muzicii este atât de reprezentativ, atât de “el însuși” încât orice modificare nu ar face decât să distrugă specificul individual absolut al fiecărei melodii. O dată, dl. Gurdjieff mi-a spus foarte tăios, “Muzica trebuie făcută în așa fel încât orice idiot să o poată cânta”. Dar m-a ferit Dumnezeu să iau aceste cuvinte ad litteram și așa cum se face, să armonizez muzica din bucăți, pentru uzul tuturor. În fine, iată unul din exemplele abilității sale de a “încurca” lumea și de a-i face pe oameni să găsească ei înșiși calea cea dreaptă lucrând simultan în mai multe direcții – în cazul meu, notația muzicală și împreună în același timp cu exercițiu de a prinde și ține împreună tot ceea ce ar fi foarte ușor de pierdut.

Treptat, după ce s-a întors de la Paris, pentru dl. Gurdjieff a devenit un obicei să lucreze cu mine la notații muzicale noi. După cină, când stăteam împreună cu toată lumea, se cânta ultima muzică armonizată, apoi se citea ultimul text din Belzebut, după care se cânta din nou muzică. Muzica domnului Gurdjieff este de o mare varietate. Cel mai profund emoționantă a fost cea pe care și-a amintit că o auzise în templele străvechi în călătoriile sale în Asia. Cine ascultă această muzică este emoționat până în adâncul ființei sale.

Fragment din “Viața noastră cu Dl. Gurdjieff” de Thomas și Olga de Hartmann